dar...

“Dar cetatenia noastra este in ceruri, de unde si asteptam ca Mantuitor pe Domnul Isus”

Incercand sa-mi gasesc cuvintele, in noapte, se aude zgomotul obsedant al timpului care se scurge…..tic tac tic tac. Ma simt golit de cuvinte, incercarile mele de a scrie s-au transformat in…nimic, mintea imi este in dezordine. Mana refuza si ea sa scrie…nu poate intelege impulsurile creierului, poate inghetat in aceasta incapere friguroasa.
In gerul de afara sunt poate oameni care incearca, sau mai degraba implora somnul sa le cuprinda fiinta, visand la o viata mai buna. Dar oare, caldura unui camin iti poate da un somn linistit? Ceva imi spune ca si bogatii nu pot dormi linistit, chiar daca…..ma chinuie talentul. Somnul inca nu a venit. La masa de seara am baut o cana de capucino. Ceasornicul devine agasant. Imi spune ca iar a trecut…..o secunda….un minut…o ora…. Nu cred ca voi dormi prea curand; voi asculta tic tacul pana la refuz. Macar e bine ca nu sunt singur. Ea doarme. Viseaza poate?!. Ma vrea mai gentleman si poate doar in vis pot fi asa!? Frigul din camera e tot mai patrunzator. Miezul noptii se apropie. Somnul se indeparteaza. Noaptea auzi cel mai bine cum ti se toaca timpul.
Ce tablou. Suntem amandoi. Veseli. Din cauza soarelui!? A iubirii!? A sperantei!? Acum e frig, din ce in ce mai frig. B nu are liniste. Viseaza?! “Bunicul” ei nu mai este. E cald la ea acolo. Aici de ce o fi asa frig. Noi rezistam ca suntem tineri. Ea e batrana. Duce cu ea multe amintiri. Pentru fiecare ea a plans, s-a jelit, a suferit. A venit randul ei, cadoul de nunta!? Oare ce o gandii?! De ce o mai traii? Mancarea este cea mai mare bucurie a ei. Gandurile mele iar s-au pus in miscare. Niciodata nu am fost agasat de zgomotul ceasului ca in aceasta noapte iernoasa. Nu cu foarte mult timp in urma, in casa aceasta, au locuit oameni pentru care ceasul s-a oprit. Numai B mai stie cand a fost veselie, cand a fost tristete, cand moartea s-a apropiat de fiecare dintre ei . Raceala si intunericul domnesc in toate incaperile ei. Doar pozele mai “vorbesc”: aici au trait oameni. Oare ce a visat I. C.? Ce l-a speriat? A nesocotit timpul?! Au crezut in sfarsitul lor? Si-au imaginat ca cei care voi veni dupa ei vor “necinsti” lucrul pretuit de ei?! Si-au pus intrebarea, cine va locui in casa lor? Unde s-au dus ei? S-au gandit vreodata la locul in care sunt acum? Daca opresc ceasornicul, se aude oare glasul lor? Plansetul lor? Au de transmis un mesaj copiilor, nepotilor sau chiar vecinei lor?! Nimic nu mai poate fi facut. Timpul a stat pentru ei. Acum sunt tarana. Cine a locuit in camera de la drum? Nu stiu; sunt cuprins de nostalgie, chiar daca nimic nu ma leaga de acest loc. Cate nopti a prins fiecare din cei care au stat aici si acum sunt morti? Oare cum a fost ultima? Sunt oameni care acum traiesc ultimele secunde? Sunt! Stiu asta. Toata lumea stie. Cati sunt astepati de Acela? Frigul mi-a cuprins picioarele. Ce este somnul? Ce sunt visele? Ce este zambetul?! Cum le definesti?! Suntem programati sa dormim?! Ne straduim sa zambim?! Am zis de la bun inceput ca scriu fara sa…. Mi-am impus. Am vazut ca fiind fara rost si “ocupatia” (* nu stiu daca e cel mai potrivit termen) de scriitor, chinuind mintea sa-si imagineze locuri, oameni, intamplari doar de dragul de a scrie. Sa-ti pierzi o viata scriind un roman, in miez de noapte sa te trezesti cu o idee pe care trebuie sa o scrii atunci. M-ar fi obosit. Maine, o alta zi. Cat timp voi auzi ceasul? Nesomnul imi da o stare de indignare. M-am oprit din scris…..si ma tot gandesc ce sa mai scriu. Un lucru e sigur inca nu am vazut idei.

Si lumea si pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu ramane in veac
1 Ioan 2:17